Rubrica:ASA NU!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu 2 mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la scara blocului meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)

Insomnie!

Mă învârt într-una prin cearceafuri, îmi ascund capul obosit sub perna grea, oftez şi încerc într-una să îmi închid gândurile. Nu pot. Mă ridic, îmi dau părul ciufulit la o parte şi bat cu pumnii în saltea. Îmi adun picioarele de sub materialele fine, iar capul mi-l culc pe genunchi. Umerii încep să-mi tremure, de sus în jos, ochii îi ţin strânşi închişi şi buzele încep să-şi piardă ultima urmă a unui zâmbet. Şi iar mă domină gândurile... Încep iar să mă învinovăţesc pentru toate şi să-mi amintesc ultimul reproş al mamei "Nu ai pic de mândrie în tine!". Nu. Nu am. Iar mi se umezesc obrajii. Jur că m-am săturat să simt cum îmi curg lacrimile şi să-mi aud suspinele. Le cunosc pe de rost. Toate doinele de jale ale lacrimilor parcă le-am învăţat în tot acest timp. Aş renunţa într-o clipă la tot. Dar nu ştiu cum. Am încercat să uit şi nu am reuşit. Simt de parcă nu are niciun rost să mă frământ atât de mult timp. "Ce este mândria? Ar trebui să renunţi, ar trebui să cauţi pe cineva care să te aprecieze, nu să accepţi să fii insultată...". Dar nu ştiu pe cine. Şi nu ştiu dacă vreau pe altcineva. Nu ştiu dacă vreau să te uit. Şi totuşi, are dreptate. De ce suport toate astea cu sufletul meu? Dar cel mai important, de ce îmi faci asta? Eu ce ţi-am făcut? De ce simt că mă iubeşti, în ciuda a tot ceea ce spui. De ce nu te uit? De ce să te uit? O grămadă de întrebări se zbat în mine. Cine spunea că timpul le rezolvă pe toate, a uitat să ne spună şi cum le rezolvă. Aş putea să te uit sau am putea să ne înţelegem, într-un final. Nu ştiu ce ar fi mai bine. Chiar sunt curioasă cât va mai rezista în mine iubirea asta. Oare nu va ceda odată şi odată? Aş vrea un singur lucru: răbdare. Pentru că simt că înnebunesc. Şi ce linişte e afară... parcă e opusul interiorului meu. Am obosit să te iubesc degeaba... Off, noapte ajută-mă să adorm. Iar voi gânduri şi tu, inimo... mai scutiţi-mă...

Iartă-mă!

Câteodată mă simt afundată într-o smoală dureroasă de remuşcări. Acum mă simt aşa. Simt de parcă am greşit faţă de toată lumea şi aş vrea să mă duc la fiecare în parte să-i cer scuze, dar nu e atât de uşor pe cât aş vrea. Nu e atât de uşor să-i găsesc. Nu e atât de uşor să-i fac să mă asculte. Nu e atât de uşor să-i fac să mă creadă. Nu e simplu să te simţi abandonată, deşi prietenii tăi sunt lângă tine. Da, sunt lângă mine. Foarte multe persoane încă sunt lângă mine, mă ascultă şi râd cu mine. Dar eu mă simt datoare faţă de toţi şi simt de parcă nu merit să stau lângă ei. De parcă nu sunt îndeajuns de "prietenă". Am ajuns să sufăr doar pentru că simt că greşesc în tot ce fac. Vreau să îmi cer iertare de la mama. Vreau să îmi cer iertare de la prieteni şi de la foştii amici. Vreau să îmi cer iertare de la persoanele pe care nici nu le cunoşteam şi totuşi, într-un fel sau altul le-am rănit. Vreau să îmi cer scuze de la animalele mele, care aşteptau afecţiune, iar eu am uitat de ele. Vreau să îmi cer scuze de la băieţii pe care i-am făcut să sufere, gândindu-mă că dacă mă mint pe mine am să ajung să-i iubesc. Şi până la urmă, au mare dreptate, m-am jucat cu ei, încercând să uit de altul. Şi vreau să mă creadă că nu a fost cu intenţie. Vreau să îmi cer scuze pentru toate insultele pe care le-am putut scoate din gură. Vreau să ştie toată lumea că eu am iubit doar doi băieţi cu adevărat, iar restul au fost simple jocuri. Vreau să îmi cer scuze de la pesoanele care au suferit din cauza nehotărârii şi firii mele sucite. Vreau să şterg orice urmă de-a mea din inimile celor care într-un fel sau altul mă dispreţuiesc şi nu vor să mai audă de mine. Vreau să îmi cer scuze pentru toate părerile greşite pe care mi le-am făcut despre anumite persoane doar din cauza unor bârfe. Vreau să cer iertare icoanei din camera mea, lumânărilor aprinse ce o luminau, bibliei ce o veghea, mirului ce răspândea miros şi nopţilor care mă ascultau când mă rugam să se îndeplinească o anumită dorinţă, iar apoi când se îndeplinea îmi dădeam seama că nu asta vroiam cu adevărat, sau deveneam dezorientată şi îmi băteam joc fără să vreau de ceea ce obţinusem, de cine începuse să mă iubească. Vreau să îmi cer scuze faţă de persoanele care mă urăsc doar pentru că exist. Vreau să îmi cer iertarea şi inimii mele, pentru că nu am lăsat-o întodeauna să iubească, lăsând orgoliul să ascundă sentimentele. Acum nu regret nimic din ce am făcut cu iubire, ci regret tot ce n-am făcut din cauza faptului că nu vreoiam să par slabă. Vreau să îmi cer scuze şi faţă de sufletul meu, pe care l-am umplu de lucruri oribile pe care le-am crezut despre oameni, deşi nici acum nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate. Acum aş vrea să fiu iertată de toţi, deşi unii nu înţeleg cu ce le-am greşit. Acum aş vrea să fiu o persoană mai bună. Acum aş vrea să-i fac pe toţi cei care i-am făcut să sufere, să zâmbească. Aş vrea să mă umilesc cerându-le iertare dacă asta i-ar face fericiţi. Dacă tristeţea şi părerile de rău pe care le simt, îi fac fericiţi, atunci aş vrea să ştie că sunt foarte tristă. Aş spune orice şi oricui, dacă în schimb mi s-ar răspunde "Te-am iertat, sincer." Dar nu e atât de uşor să-i găsesc. Şi nu e atât de simplu să-i fac să mă asculte.