Asta e pentru tine,pentru ca te iubesc!

De mult timp vroiam sa scriu despre ea,da' n.am avut curaj.Pur si simplu' n.am stiut cum..Cum sa.i zic ca e cea mai importanta pentru mine?Cum sa.i zic a mia oara ca pur si simplu' o iubesc..Si cum sa.i multumesc ca mi.a dat o speranta,sa scap de toate complexele astea care pur si simplu,ma distrug,ma afunda.Si sti ce e ciudat?Ca nici macar nu stiu cum sa o descriu.E..blonda,ochii albastrii,un zambet care imi umple toata ziua si o pofta de viata care pur si simplu',m.a molipsit.Pt asta ii multumesc,pt ca m.a facut sa ma simt utila,increzatoare,frumoasa..Nu e nevoie sa.i explic ce am,nu e nevoie sa.i zic de ce plang,plange si ea cu mine.Vreau sa o simt aproape,in ciuda miilor de km.Na,asa e sa fie.Nu e ce vreau sa fie,da' nu.mi pasa,asta e exclusiv pt ea!

Sentimente.

Mi-e frica sa nu traiesc din nou acele sentimente .

Scutul meu este rautatea si faptul ca mereu ii ranesc pe cei ce ma inconjoara. NU vreau sa fac asta insa orgoliul meu invinge. Un defect pe care incerc sa il transform in calitate, singura nu pot . Iar tu nu ai vrut sa ma ajuti .Dupa cum spunea un prieten , oamenii vor uita tot ce ai făcut, tot ce ai spus, dar niciodată nu vor uita cum ia-i făcut să se simtă..poate daca te-ai fi straduit un pic mai mult.Stiu. Si eu . Dar , putina rabdare ti-am cerut. Vezi ? Trebuia sa simti . Nu sa intelegi .Imi pare rau .Acum..vreau sa invat sa simt fara sa imi pese de consecinte . Sa simt prezentul , sa ma bucur de ceea ce inseamna el . Sa simt ca traiesc cu adevarat fara sa filtrez totul prin prisma materialului si..sa invat sa iert .

Ai incerca sa ma ajuti ?...dar fara sa ti-o cer eu ...

Imi zici tu?

totul e bine

infiorator de bine

ma obisnuisem sa am tot timpul un motiv sa ma simt naspa

o cearta,o veste proasta,el.

dar acum..acum totul e ok.prea ok.nu reusesc sa ma obisnuiesc.am tot timpul impresia ca ceva trebuie sa se intample,nu stiu ce,ceva,orice.orice care ma va face sa ma simt rau..din nou..

ciudat sentiment:-?

te iubesc!

Betie de cuvinte!:X

Limba mi se împleticește dintr-o dată și vocea mea nu mai reușește să se miște drept și tremură și îmi vine să intru în pământ pentru că știu atunci că tu îmi vezi vocea și că vezi la fel de bine ca și mine că începe să se miște cam amețită, ca după o beție, și tu te uiți în altă parte și în mod bizar încerci să zici ceva dar și vocea ta o ia razna ca și cum beția vocii mele e molipsitoare..

Încă o vodkă, te rog.

ieri iluzii,azi scrum!

Toate se schimba...persoanele din jurul nostru,"decorul",circumstantele.Ajungem la un moment dat sa uitam cine suntem,cine am fost,langa cine suntem,oare e posibil sa revenim ceea ce am fost,daca schimbarea s a produs?cum sa facem sa i aducem inapoi pe cei care ne au inconjurat atata timp.Si acum...nu mai sunt.Ce urat suna...dar din pacate e adevarat,nu mai sunt ei si cateodata ti se face dor de ..."vremurile bune"Dar tot ce poti sa faci e sa ti amintesti,sa oftezi si sa incerci sa vezi lucrurile bune de azi...mai sunt lucruri bune?Atunci hai sa incercam sa ne gandim la lucrurile noi,da,ele n.au avut timp sa se schimbe.Sper sa ramana asa..mi.e dor,dar...maine e o noua zi...

Na ma,ca pot si singura!

M.am trezit la realitate,in sfarsit mi-am dat seama ca nu ma intereseaza persoana lui , ca ma doare in cot de viata lui,de indiferenta lui,si acu' poate sa faca ce-o vrea , in lumea mica mica persoana lui nu mai exista,a murit!Si fi fericit,na,nu mai ai de ce sa te simti naspa,nu te mai iubesc,altcineva m.a scos din lumea mea unde existai doar tu.si asa sa terminat anevoiosul basm , anevois pe dracu , ca a fost precum apa marii , ce se joaca cu algiile lipsite de viata , asa ne.am jucat si noi, unul cu altul .Mai ales tu cu mine,te.ai jucat ma,si orcum nu.ti mai permit,esti badaran ma.Si in ciuda la ceea ce zici,sti ca poti sa te porti si frumos cu fetele,sti!Orcum ce conteaza,acu' ma uit la nori,sta sa ploua,de ceee?Eu ma simt bine,azi chiar nu vreau sa ploua!8-

escapada!8-|

Azi scriu..dupa o bucata buna de vreme,scriu.Scriu pentru ca inima mea egoista imi cere sa scriu,sa ma descarc.Ce stie ea?Isi vrea doar binele.E liniste.O Ascult.Ma face sa.mi fie dor,sa regret tot ce am facut pana acu', ma face sa fiu trista!Asta chiar nu tine cu mine?E a mea!Imi vreau o jumatate,o inima care sa ma faca sa uit,sa ma faca sa zambesc.Vreau sa fie langa mine,sa-l iau de mana si sa fugim.Sa fugim departe.Sa-mi zica ca sunt frumoasa si ca el imi va fi alaturi orice ar fi.Sa-mi soptesca la ureche ma ca ma iubeste.Sa ma stranga in brate si sa ma faca sa nu mai simt frigul,sa ma sarute pana cand voi simtii ca imi pierd respiratia,sa ma ia de mana si sa mergem increzatori inpotriva lumii.Seara,sa privim stelele,si sa.mi spuna ca eu sunt steaua care.l lumineaza in intuneric,si eu sa rad,sa ma bucur,sa iubesc,sa fiu fericita!Vreau o inima sa ma invete.Sa ma invete sa las sentimentele sa zboare.Ca a mea,a impietrit..

Scrisoarea unei visatoare!

Dragă gândule,stau închisă într-un spaţiu fără aer şi nu pot vedea nimic. E beznă. Am aprins acum o lumânare. Am încercat să nu inspir fumul, dar a intrat singur prin mine. M-a ameţit pentru o secundă. Acum sunt bine. Mă simt îngreunată de zdrenţele de pe mine. Mă simt de parcă îmi sufocă trupul. El oare nu respiră? Acum, fără ele, mi-e frig. Nu-mi pasă. Pielea îmi tremură. Cred că de bucurie. Mă aşez pe pat şi îmi întorc privirea. Văd pe peretele de lângă mine ... nu ştiu dacă e om. Se pare că e o fată. Mă priveşte speriată. Mă întreabă cine e. Eu sunt. Privesc în oglindă. Sunt eu şi totuşi... sunt om? De ce sunt fată? De ce nu sunt băiat? De ce am mâini şi picioare şi un gând care mereu mă cuprinde şi mă face să sfârşesc plângând. Nu ştiu. Vreau să plâng, dar nu ştiu de ce. Când rămân singură, mi se face frică. Ştiu că am să înnebunesc odată dacă voi mai rămâne pierdută în singurătate. Sigur voi face o nebunie. De fapt, cred că azi voi face nebunia, pentru că m-am ridicat. Am ieşit afară. Toată lumea mă priveşte ciudat, poate din cauză că nu port nicio bluză şi nicio pereche de pantaloni. Toţi poartă. Eu nu. Dar oare se simt ei ca mine. Acum, nu ştiu cum se face, dar sunt în vârful unui munte. Calc cu picioarele goale, în zăpadă. În jos văd cerul, iar deasupra mea... nimic. Sau poate paradisul seamănă cu un nimic? Poate noi nu vedem paradisul decât după moarte. Poate am trecut de mii de ori prin paradis şi nu l-am putut vedea. Mă simt atât de liberă. Mă ridic pe vârfuri şi aştept ca vântul să mă împingă. Nu, nu voi muri. Ştiu asta. Mă îmbrăţişează libertatea. Cad... de fapt... cred că plutesc... Am simţit pe obraz, acum câteva secude, sărutul unui nor. Acum simt de parcă m-a invitat la dans un înger. Vreau să-i accept invitaţia. Întind mâna şi simt două degete fine, apoi parcă somnul mă cuprinde. Acum cred că dorm. Nu aud şi nu văd nimic......părul meu e ud. Am scos acum capul afară din apa rece. Cred că valurile au avut grijă să mă prindă. Ştiam că nu voi muri. Acum merg pe stradă. Nu e nicio maşină. Merg fără să-mi bată inima speriată. Închid ochii şi încerc să alerg din ce în ce mai tare. Nu văd unde. Pe marginea străzii sunt copaci. Alerg până nu-mi mai simt picioarele. Nu sunt obosită. Zâmbesc îndreptându-mă... nu ştiu unde... aud un sunet asurzitor în faţa mea. Acum sunt doar o adiere. Deschid ochii şi-mi văd genele înecate în sânge. Cred că... sunt pe moarte. Deşi, în mine, inima bate puternic. Acum sunt conştientă că visarea înseamnă şi uitare. Acum începe să-mi pară rău că am vrut doar să simt gustul libertăţii. Am uitat că trăiam pentru cineva. Am uitat că iubeam. Am uitat că aveam o existenţă. Acum implor cerul să nu mă ia încă acolo, sus. Acum regret toată prostia mea de acum câteva minute. Acum mi se face dor de viaţă. Acum... tremur de frică şi plâng, rugându-mă să nu plec. Să mai rămân......m-am trezit astăzi. Nu ştiu dacă am murit, sau trăiesc. Palmele îmi sunt reci şi port pe mine numai fiinţa mea. Nu pot vedea. Cred că nu am ochi. Nu simt nimic care să-mi îngreuneze chipul. Nu pot mirosi, nu pot auzi. Simt doar o prezenţă ciudată lângă mine. Poate sunt doar eu. Sau poate nu, poate... Da, recunosc. Sunt speriată. Acum îmi aud ecoul de acum o veşnicie, când spuneam doar..."Iartă-mă!". Oare sunt în iad? Oare atât de pustiu e după moarte? Nu văd absolut nimic. Sunt înţepenită. Nu, nu mai vreau libertate. Vreau să mă strângă cineva în braţe şi să-mi spună că nu-mi dă voie să ies din casă noaptea, pentru că e periculos. Vreau să plâng plină de naivitate, crezând că tot ce se face, se face împotriva mea. Trăiesc? Am murit? De ce nu pot să plâng? ...Trăiesc, visând. Îţi mulţumesc, gândul meu visător, care mi-ai adus un coşmar într-un vis. Doar un coşmar. Deschid ochii. Sunt la geam. Şi privesc norii. Încă mă întreb ce e dincolo de ei. Încă sunt o visătoare, care tot ce vrea acum e să spună tuturor că îi iubeşte. Şi că-şi iubeşte viaţa şi libertatea...limitată şi deloc periculoasă.

A murit maa!8-|

Stiu ca nu va veni nimeni.. Dar totusi am sa merg.. A murit si stiu ca nimeni nu stie, stiu ca nimeni nu va veni sa-i vada finalul..Eu am sa merg...Daca a fost a mea, desigur ca am sa merg.. dar unde e? Unde e ingropata?.. Cum sa stiu unde sa o gasesc daca nu mi-am dat seama atunci cand a murit.. Cum sa stiu daca e cu adevarat moarta, sau inca se zbate intre existenta si neexistenta? Eu cred ca a murit..dar cine stie.. poate sa reinvie peste noapte.. asa cum s-a si nascut intr-o singura noapte. Eu am sa merg sa-i vad finalul neinsotita. Am sa ajung la capataiul ei si peste tot va fi pustiu.. Nimeni nu stie ca a murit.. S-a intamplat atat de repede si nimeni nu stie ca a murit.. Nici macar eu nu stiu cand a murit.. M-am trezit ca nu mai este. Pur si simplu. M-am trezit fara ea. Am sa ma uit la ea.. si am sa ma intreb cum a putut sa cedeze.. ea.. atat de puternica era.. si atat de mult timp rezistase asteptarii.. dar acum, neasteptat a murit..s-a dus.. Nu sunt trista, poate doar dezamagita ca s-a terminat.. Special pentru moartea ei, mi-am luat pantofi negri, rochie neagra si o esarfa neagra.. nici nu stiu de ce mi-am acoperit fata cu ea.. doar nu am sa plang.. nu simt nimic.. ba da.. simt tristete ca va fi pustiu fara ea... si fericire ca nu am sa mai plang din vina ei.. Ma simt bine. Nu am sa plang.. Stand in fata ei, vazandu-i chipul ofilit, ochii uscati de lacrimi si pielea arsa.. am sa-mi iau adio fara sa plang.. cu o oarecare parere de rau, dar fara lacrimi.. Ultima lacrima din cauza ei a fost varsata de mult.. De atunci nu am mai plans.. Inca merg pe drumul unde e inmormantarea si in gandul meu doar niste cuvinte vorbesc.."A murit..a murit iubirea mea pentru el".. Da' chiar as vrea sa cred si eu ce zic:))

Scrisoare!Asta e pt tine A!

Esti oare fericita?! Ai prieteni, o familie aproape minunata ,poate chiar iubesti pe cineva. Ai aproape tot ce ti-ai dorit. Dar te simti implinita? Fericita poate? Din pacate esti neinteleasa draga mea. Nimic nu te multumeste. Ai un lucru, dar iti doresti altul. Vrei ce nu poti avea. Te compatimesc,nu stii sa apreciezi ceea ce ai.Dar tu mi-ai spune acum cu nonsalanta : "cine o face?". Si da, trebuie sa iti dau dreptate. Asa e lumea. Ravneste sa aiba cat mai mult.Asa esti si tu?
Iti place sa crezi ca esti puternica,vrei sa fii putin mai egoista.Dar in acelasi timp ti-e frica sa ramai singura. De fapt aceasta e marea ta temere-singuratatea. Nu moartea. Te sperie gandul ca in curand te vei desparti de cei dragi,ti-e frica de viitor. Draga mea, esti prea fricoasa. Infrunta viata. O sa ai urcusuri, coborasuri, caderi in abisuri prea mari pentru tine, dar ce e viata fara acestea? Cazi, te ridici, cazi iar, te ridici din nou... Te cunosc si stiu ca nu esti asa de puternica,dar ar cam trebui sa inveti.Invata sa te descurci singura. O sa vina momente cand nimeni nu-ti va dori binele. Trebuie sa fii destul de tare sa iesi la liman sin-gu-ri-ca.
Incepi sa te convingi ca lumea nu-i asa de buna cum ai crezut, dar inca visezi cai verzi pe pereti. Asa e mai simplu pentru tine. Sa crezi in oameni, sa crezi ca iubirea inca exista, sa crezi ca se poate lega o prietenie atat de stransa incat sa nu o desfaca nimeni si nimic.. Astea exista doar in filme. Imi pare rau sa te dezamagesc. Viata nu-i asa. Viata bate filmul.
Toata lumea se schimba.. Tu de ce nu ai face-o? Iti doresti asa de mult sa fii alta.. visezi la asta.. Atunci de ce nu faci ceva? Ai incercat macar sa faci ceva? Marea intrebare fara raspuns a vietii tale. Esti constienta de unele lucruri, dar nu le poti schimba. Ele raman undeva prin mintea ta. Le ignori, incerci sa le compensezi cu alte multe vicii.. dar oare reusesti?!Te complaci in aceeasi situatie din comoditate. Esti slaba. Nu faci nimic pentru tine. Cum poti trai asa?Iesi, distreza-te, simte-te bine! Daca te-ar vedea cineva, ar zice chiar ca esti fericita draga mea, ca nu ai absolut nici o grija. Nici o Grija. Zambesti usor. Razi zgomotos. Danseza pana dimineata! Simte ca lumea e a ta.Esti atat de departe de adevar. Seara tot singura ramai, cu mine, cu gandurile tale, cu sentimentele..Dimineata ma uiti intr-un sertar prafuit si o iei de la capat. Zambete. Rasete. Aparente. Si maine va fi la fel, tot timpul va fi asa. Ca si cum scrisoarea aceasta nu ar fi existat..
Desi am o singura satisfactie.Sentimentele nu le poti ingropa, nu le poti ascunde. Ele raman in sufletul tau alaturi de tine ca sa te mai chinuie un pic..la fel si temerile. Nu pot face nimic ca sa te ajut. Nu vreau. Asta e sarcina ta. Indeplineste-o pana cand nu e prea tarziu. Fa macar asta pentru tine.

Apasa ma acceleratia!

S-a urcat in masina. Vroia sa plece cat mai departe de locurile acelea, de oamenii care i-au facut atata rau. Nu mai suporta nici o clipa. Porni in viteza si o gonea pe strazile pustii, fara sa ii pese de nimic.Vroia sa se piarda in noapte, sa uite de tot. Sa o ia de la capat.. sa fie alta.. sa nu isi mai bata joc lumea de ea.Deja atingea 120.. nu mai simtea nimic inafara de viteza cu care se indeparta de oras.. si de durerea aceea.... o durere imensa...Fusese totul asa de perfect si se naruise intr-o singura ora. Toate sperantele ei au murit. A ajuns la 150.Inca mai simte durere.Dadu drumul la radio. Stiri. Un baiat gelos si-a injunghiat prietena si dupa s-a sinucis. Incurajatoare stire,s-a gandit. Iesise din oras si nu vroia sa o opreasca nimeni... si nimic...A dat pe alt post. Muzica vesela, hituri de vara. Dar ea nici nu le auzea. Inca simtea durerea aceea sfasietoare... Opri pe dreapta.Cobori din masina. Suvoaie de lacrimi ii inundau chipul... ar fi trebuit sa nu simta nimic, nu sa fie mai rau. Isi aprinse o tigara. Totul era pustiu. I se facu frica. Se urca din nou in masina. Iar a pornit masina si gonea pe drumul de munte care se intindea in fata ei...Nu era nimeni sa o vada. Plangea atat de tare incat nu vedea nici drumul in fata sa. Nici fumatul nu o incalzea...-Dar daca as bea ceva? Asa o sa ma incalzesc... si o sa si uit.Se opri la un peco... se uita in oglinda. Se observa ca a plans, dar pentru ea nu mai conta nimic. Cumpara o sticla de whisky.Iar s-a urcat la volan...parca o urmarea cineva, asa de tare conducea. De fapt o persecuta amintirea lui. El....cel care a invatat-o sa iubeasca.... sa dea tot pentru iubire. Si pentru ce? Ca acum sa ajunga sa fumeze si sa bea la volan?Desi, era si o parte buna. Incepea sa se simta mai sigura pe sine cu fiecare inghititura de alcool. Nu ii mai era nici frica... si nici frig. Lacrimile i s-au oprit. Nu mai simtea prea multe. Era libera, se simtea descatusata.. A inceput sa cante. Se simtea eliberata parca de sub cel mai aspru jug. Inchidea ochii din cand in cand.... era intr-o stare de reverie cand brusc a intrat pe contrasens... Hmm nu isi facea griji pentru ca la ora aia nu era nimeni pe drum, nu avea cine.. Dar ... se insela. Dintr-odata un camion ii aparu si era prea derutata ca sa-si dea seama ce avea sa se intample.Nu facu nimic pentru a evita coliziunea... soferul camionului o claxona, dar ea nu se dadea din cale... Conducea si mai tare..parca asteptase asta....In cateva ore, locul era plin de politisti, de ambulante. Sticla era goala.Muzica canta. Ea visa!

Rubrica:ASA NU!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu 2 mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la scara blocului meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)

Insomnie!

Mă învârt într-una prin cearceafuri, îmi ascund capul obosit sub perna grea, oftez şi încerc într-una să îmi închid gândurile. Nu pot. Mă ridic, îmi dau părul ciufulit la o parte şi bat cu pumnii în saltea. Îmi adun picioarele de sub materialele fine, iar capul mi-l culc pe genunchi. Umerii încep să-mi tremure, de sus în jos, ochii îi ţin strânşi închişi şi buzele încep să-şi piardă ultima urmă a unui zâmbet. Şi iar mă domină gândurile... Încep iar să mă învinovăţesc pentru toate şi să-mi amintesc ultimul reproş al mamei "Nu ai pic de mândrie în tine!". Nu. Nu am. Iar mi se umezesc obrajii. Jur că m-am săturat să simt cum îmi curg lacrimile şi să-mi aud suspinele. Le cunosc pe de rost. Toate doinele de jale ale lacrimilor parcă le-am învăţat în tot acest timp. Aş renunţa într-o clipă la tot. Dar nu ştiu cum. Am încercat să uit şi nu am reuşit. Simt de parcă nu are niciun rost să mă frământ atât de mult timp. "Ce este mândria? Ar trebui să renunţi, ar trebui să cauţi pe cineva care să te aprecieze, nu să accepţi să fii insultată...". Dar nu ştiu pe cine. Şi nu ştiu dacă vreau pe altcineva. Nu ştiu dacă vreau să te uit. Şi totuşi, are dreptate. De ce suport toate astea cu sufletul meu? Dar cel mai important, de ce îmi faci asta? Eu ce ţi-am făcut? De ce simt că mă iubeşti, în ciuda a tot ceea ce spui. De ce nu te uit? De ce să te uit? O grămadă de întrebări se zbat în mine. Cine spunea că timpul le rezolvă pe toate, a uitat să ne spună şi cum le rezolvă. Aş putea să te uit sau am putea să ne înţelegem, într-un final. Nu ştiu ce ar fi mai bine. Chiar sunt curioasă cât va mai rezista în mine iubirea asta. Oare nu va ceda odată şi odată? Aş vrea un singur lucru: răbdare. Pentru că simt că înnebunesc. Şi ce linişte e afară... parcă e opusul interiorului meu. Am obosit să te iubesc degeaba... Off, noapte ajută-mă să adorm. Iar voi gânduri şi tu, inimo... mai scutiţi-mă...

Iartă-mă!

Câteodată mă simt afundată într-o smoală dureroasă de remuşcări. Acum mă simt aşa. Simt de parcă am greşit faţă de toată lumea şi aş vrea să mă duc la fiecare în parte să-i cer scuze, dar nu e atât de uşor pe cât aş vrea. Nu e atât de uşor să-i găsesc. Nu e atât de uşor să-i fac să mă asculte. Nu e atât de uşor să-i fac să mă creadă. Nu e simplu să te simţi abandonată, deşi prietenii tăi sunt lângă tine. Da, sunt lângă mine. Foarte multe persoane încă sunt lângă mine, mă ascultă şi râd cu mine. Dar eu mă simt datoare faţă de toţi şi simt de parcă nu merit să stau lângă ei. De parcă nu sunt îndeajuns de "prietenă". Am ajuns să sufăr doar pentru că simt că greşesc în tot ce fac. Vreau să îmi cer iertare de la mama. Vreau să îmi cer iertare de la prieteni şi de la foştii amici. Vreau să îmi cer iertare de la persoanele pe care nici nu le cunoşteam şi totuşi, într-un fel sau altul le-am rănit. Vreau să îmi cer scuze de la animalele mele, care aşteptau afecţiune, iar eu am uitat de ele. Vreau să îmi cer scuze de la băieţii pe care i-am făcut să sufere, gândindu-mă că dacă mă mint pe mine am să ajung să-i iubesc. Şi până la urmă, au mare dreptate, m-am jucat cu ei, încercând să uit de altul. Şi vreau să mă creadă că nu a fost cu intenţie. Vreau să îmi cer scuze pentru toate insultele pe care le-am putut scoate din gură. Vreau să ştie toată lumea că eu am iubit doar doi băieţi cu adevărat, iar restul au fost simple jocuri. Vreau să îmi cer scuze de la pesoanele care au suferit din cauza nehotărârii şi firii mele sucite. Vreau să şterg orice urmă de-a mea din inimile celor care într-un fel sau altul mă dispreţuiesc şi nu vor să mai audă de mine. Vreau să îmi cer scuze pentru toate părerile greşite pe care mi le-am făcut despre anumite persoane doar din cauza unor bârfe. Vreau să cer iertare icoanei din camera mea, lumânărilor aprinse ce o luminau, bibliei ce o veghea, mirului ce răspândea miros şi nopţilor care mă ascultau când mă rugam să se îndeplinească o anumită dorinţă, iar apoi când se îndeplinea îmi dădeam seama că nu asta vroiam cu adevărat, sau deveneam dezorientată şi îmi băteam joc fără să vreau de ceea ce obţinusem, de cine începuse să mă iubească. Vreau să îmi cer scuze faţă de persoanele care mă urăsc doar pentru că exist. Vreau să îmi cer iertarea şi inimii mele, pentru că nu am lăsat-o întodeauna să iubească, lăsând orgoliul să ascundă sentimentele. Acum nu regret nimic din ce am făcut cu iubire, ci regret tot ce n-am făcut din cauza faptului că nu vreoiam să par slabă. Vreau să îmi cer scuze şi faţă de sufletul meu, pe care l-am umplu de lucruri oribile pe care le-am crezut despre oameni, deşi nici acum nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate. Acum aş vrea să fiu iertată de toţi, deşi unii nu înţeleg cu ce le-am greşit. Acum aş vrea să fiu o persoană mai bună. Acum aş vrea să-i fac pe toţi cei care i-am făcut să sufere, să zâmbească. Aş vrea să mă umilesc cerându-le iertare dacă asta i-ar face fericiţi. Dacă tristeţea şi părerile de rău pe care le simt, îi fac fericiţi, atunci aş vrea să ştie că sunt foarte tristă. Aş spune orice şi oricui, dacă în schimb mi s-ar răspunde "Te-am iertat, sincer." Dar nu e atât de uşor să-i găsesc. Şi nu e atât de simplu să-i fac să mă asculte.